Rabdomantia (stramosul radiesteziei) a fost definita ca arta de a
ghici locurile unde sunt izvoarele, comorile ascunse si persoanele disparute
cu ajutorul unui betisor de alun care începe sa tremure în apropierea
lor. Adeptii sai cei mai entuziasti au fost preotii, care au
definit aceasta practica cu numele de bagheta divinatorie, pe motivul
ca rabdomantia nu se potrivea decât felului de divinatie folosit de
germanici, dupa cum spune Tacit: acestia taiau în bucati o ramura
de copac, crestau pe ele semne hieratice si le aruncau apoi pe o tesatura
alba pentru a interpreta combinatiile lor. Deosebirea aproape
nu exista, întrucât rabdos înseamna oricum betisor; termenul de rabdomantie
a fost deci mentinut, dar trebuie precizat ca procedeul folosit
în Occidentul crestin nu seamana cu nimic cunoscut din Antichitatea
pagâna. Cautatorii de izvoare din Antichitate foloseau indicatii
naturale, dupa chiar marturia contemporanilor lor Vitruviu, Pliniu
cel Batrân si Casiodorus: norii de musculite zburând la nivelul solului
sau aburii observati la rasaritul soarelui, când se culcau pe burta
cu barbia sprijinita de pamânt, le aratau locurile unde trebuiau sa
scormoneasca. Apoi faceau „probe”: de exemplu, sapau seara o gaura
la locul desemnat, îngropau acolo un vas de bronz cu gura în jos si
frecat pe dinauntru cu untdelemn: daca dimineata gaseau în interiorul
vasului picaturi de apa acest lucru însemna ca în apropiere exista
un izvor. La acesti pagâni nu era vorba de nici un fel de rabdomantie,
ci de un naturalism ce contrasta cu supranaturalismul din era
crestina.
Betisorul divinatoriu si-a facut aparitia numai la sfârsitul secolului
al XV-lea, în Germania, iar apoi în toate regiunile miniere din Europa
centrala, folosit mai întâi de mineralogi pentru a descoperi mine
de aur, de argint sau de alte metale. De aceea a si fost numit Ruthe
eines Bergmans, betisorul de cautator de metale, sau virgula Mercurialis,
varga lui Mercur. Georgius Agricola, în De Re metallica (1550), a
condamnat betisorul ca fiind un instrument diabolic, spunând ca el
nu se misca decât datorita cuvintelor magice pronuntate deasupra
lui; dar pseudo-Basjl Valentin a consacrat nu mai putin de sapte capitole
din al sau Dernier Testament pentru ai explica proprietatile. Cu
toate rezervele exprimate ici si colo, folosirea betisorului divinatoriu
a dainuit si, catre 1630, a devenit la moda în Suedia, sub domnia lui
Gustav Adolph.
Dupa primul razboi mondial, rabdomantia sa numit radiestezie;
pendulul a fost utilizat mai des decât betisorul iar filozofia radiatiilor
a înlocuit filozofia corpusculelor, atât de draga lui Vallemont. Radiestezia
a fost folosita pentru a descoperi pe autorul unei scrisori anonime,
responsabilul unui accident s.a.m.d. S-au facut prospectii la
distanta, sau teleradiestezie, fara sa se iasa din camera, tinând pendulul
deasupra unei harti geografice, a unei fotografii sau a altor documente.
Un specialist în teleradiestezie a fost abatele Mermet care,
în iulie 1928, când expeditia Nobile a naufragiat la Polul Nord, a calculat
cu pendulul sau locul unde se prabusise dirijabilul si locul unde
se gaseau pasagerii lui. Anumiti preoti au mai fost înca pasionati de
aceasta arta divinatorie astfel încât, printr-un decret din 26 martie
1942, Congregatia Sfintului Oficiu le-a interzis „practicarea radiesteziei”.
Apoi, radiestezia medicala a adaugat vechii rabdomantii o alta capacitate:
descoperirea bolilor si a remediilor pentru vindecarea lor.
În cartile sale, dr Albert Leprince a definit principiile diagnosticului
cu pendulul: subiectul trebuie sa stea în fata observatorului cu spatele
întors la lumina, amândoi sa fie îmbracati în negru, fara obiecte
metalice asupra lor, iar examenul sa se faca între orele noua dimineata
si cinci seara „pentru ca lumina solara întareste undele scurte în
timp ce le diminueaza pe cele hertziene care au mai mult de o suta
de metri”6. Medicul tine în mâna dreapta pendulul, îsi apropie aratatorul
stâng de diverse organe fara a le atinge, si le discerne pe cele
sanatoase de cel bolnave datorita miscarilor giratorii ale instrumentului
sau. Procedeul cel mai obisnuit pentru cautarea remediului
consta în plasarea pendulului între regiunea bolnava si mai multe
medicamente luate pe rând, oscilatiile si miscarile giratorii indicând
care dintre ele sunt bune, neutre sau contraindicate. Unii au practicat
telediagnosticul dupa fotografii, scrisori, amprente sau emanatii.
Transformarile recente ale radiesteziei sunt radioionica, radarocosmia,
dar pentru a vorbi de ele trebuie sa asteptam sa se dezvolte;
toate acestea arata ca gândirea magica, departe de a fi înlaturata de
descoperirile stiintifice, se dezvolta în paralel, în numele acelei zone
de necunoscut care va exista întotdeauna în univers.
Biblografie: Radiestezia blamata spre necunoastere- Daniel Dumitru Darie
